In Marea Britanie si Irlanda, o serie de proiecte recente arata posibilitatile bogate ce se pot deschide atunci cand dizabilitatile si neurodiversitatea sunt luate in considerare in procesul creativ.
Cafe Oto din Londra a gazduit recent o seara speciala de muzica, in cadrul careia Neil Luck si-a prezentat o noua piesa ambitioasa, „Whatever Weighs You Down” (“Tot ce te apasa”), aducand zambete uluite pe fetele publicului.
Spectacolele din cadrul intregii seri prezentasera deja o selectie intriganta si captivanta de tehnologii muzicale, inclusiv manusi cu senzori, software de transformare a textului in vorbire si inregistrari ale cantecului pasarilor procesate de inteligenta artificiala.
Astfel ca studiul low-tech prezentat de Luck, care a umflat zgomotos un balon in timp ce gafaia intr-un microfon, i-a facut pe cei prezenti in public sa nu isi mai stapaneasca rasul.
„Whatever Weighs You Down” a fost marcat de umor negru, fiind de fapt o lucrare bizara si violenta de 40 de minute pentru pian, video, electronice si manusi cu senzori. A fost piesa centrala a unei seri in care au fost prezentate lucrari realizate cu Cyborg Soloists, un proiect multianual, in valoare de 1,4 milioane de lire sterline (1,6 milioane de dolari), condus de pianistul si compozitorul Zubin Kanga, pentru a promova productia interdisciplinara de muzica prin noi interactiuni cu tehnologia.
„Whatever Weighs You Down” este una dintre numeroasele lucrari experimentale care au avut premiera recent in Marea Britanie si Irlanda si care aduce in prim plan posibilitatile muzicale bogate existente atunci cand dizabilitatile si neurodiversitatea sunt incluse in procesul creativ. Aceste lucrari fac referire, de asemenea, la tehnologiile nou dezvoltate, atat ca instrumente maleabile pentru exprimarea diverselor perspective in muzica experimentala, cat si ca eventuale posibilitati de accesare a compozitiei, care in mod traditional este o lume rarefiata si exclusivista.
In ultimii ani, in special in Marea Britanie, s-a acordat o atentie sporita maririi gradului de accesibilitate a muzicii clasice. Aceasta a inclus si adoptarea la scara larga a ceea ce se numeste spectacole relaxate in salile de concert – unde publicul are voie sa faca zgomot – si crearea de ansambluri profesioniste pentru muzicienii cu dizabilitati, cum ar fi BSO Resound, parte a Orchestrei Simfonice din Bournemouth si Paraorchestra, care are sediul in Bristol, Anglia.
Pentru „Whatever Weighs You Down”, Luck a lucrat indeaproape cu artista Chisato Minamimura, care in piesa a aparut pe un ecran video folosind limbajul semnelor pentru a-si povesti propriile vise despre cadere, una dintre temele principale ale lucrarii lui Luck.
In „Whatever Weighs You Down”, Minamimura a vrut sa exprime o perspectiva surda asupra sunetului si muzicii. „Am hipoacuzie, dar pot simti lucruri – pot simti sunete”, a spus ea intr-un interviu video recent, luat prin intermediul unui interpret. Workshop-urile pentru dezvoltarea piesei au presupus ca Minamimura sa raspunda la vibratii oriunde le detecta: apasandu-si intregul corp de capacul pianului, simtind partea inferioara a pupitrului tehnic si chiar muscand corzile anumitor instrumente.
Catre finalul interpretarii din „Whatever Weighs You Down” semi-sinteza a fost izbitoare. Pe ecran, gesturile lui Minamimura reflectau miscarile mainii lui Kanga de pe scena. Ambii interpreti si-au oferit un fel de acompaniament reciproc, trait si simtit in moduri complet diferite de membrii publicului, in functie de relatia lor cu sunetul.
„In mod obisnuit, muzica este auzita strict in sensul auditiv”, a spus Minamimura, „insa bineinteles ca putem vedea pe cineva cantand la pian sau la flaut. Pentru mine, tehnologia inseamna includerea unui film, unor elemente vizuale sau a unui sentiment general diferit; adaugam mai multe experiente senzoriale pentru public”.
Crearea muzicii bazata pe o experienta multisenzoriala este doar unul dintre domeniile explorate de Cyborg Soloists. Proiectul, sustinut de Bursa pentru Viitorii Leaderi in Cercetare si Inovare din Marea Britanie, finantata de guvern, implica, de asemenea, noi tipuri de interactiuni vizuale, inclusiv realitatea virtuala, crearea de noi instrumente digitale si utilizarea inteligentei artificiale si a invatarii automate.
Kanga spune ca urmatoarea frontiera pentru el este gasirea unei modalitati de a traduce in sunet activitatea creierului captata de castile cu electrozi pentru electroencefalograma. Si in Irlanda, o instalatie recenta analizeaza un proces similar.
„Zona lui Wernicke”
Artistul vizual Owen Boss a spus ca prima data cand a auzit reproducerea sonora a unei crize cerebrale a fost „un moment absolut extraordinar”, descriind „un sunet de bas foarte jos, oarecum ritmic, care pur si simplu se remarca din aceste zgomote intense de bas care suiera”.
Fisierele de sunet au fost create de Mark Cunningham, profesor de neurofiziologia epilepsiei la Trinity College din Dublin, care a analizat bucati de tesut cerebral eliminat, care au fost supuse unui proces ce a simulat o criza. El a tradus analiza in cod binar, apoi in sunet. Inspirat de acele reverberatii profund socante si de propria experienta a familiei sale, Boss a inceput apoi sa puna cap la cap o instalatie – „Zona lui Wernicke” – al carei nume vine de la partea creierului implicata in intelegerea vorbirii. Instalatia este expusa la Muzeul Irlandez de Arta Moderna.
In 2014, sotia lui Boss a suferit o interventie chirurgicala pentru indepartarea unei tumori pe creier. Procedura a avut succes, tumora fiind indepartata din zona Wernicke a creierului ei, insa au existat cateva efecte secundare: fosta soprana a facut epilepsie, iar comunicarea a devemit o problema reala pentru ea.
Cu permisiunea sotiei sale, Boss si compozitorul Emily Howard au creat ceea ce el numeste „Un portret al lui Debbie”, o lucrare multimedia care include detalii din jurnalele pe care le tinea despre crizele ei, imagini ale creierului sau, fragmente deformate din aria sa preferata de Handel si un tip de muzica electroacustica extrasa din date produse de crize cerebrale induse artificial.
Pentru toti cei implicati, in special pentru familia Boss, prima reprezentatie cu „Zona lui Wernicke” a fost o experienta extrem de emotionanta. Debbie Boss s-a emotionat „vazand oamenii facand ceea ce ea nu mai putea face”, a spus sotul ei. Insa pentru ca nu a fost direct implicata in construirea lucrarii, exista o mica distanta pana la „Zona lui Wernicke”.
Outlier II
Experienta traita joaca un rol important in opera compozitorului Megan Steinberg, care plaseaza specialisti neurodiferiti si cu dizabilitati in toate aspectele procesului creativ.
„Outlier II”, de Steinberg, creat impreuna cu ansamblul Distractfold si artistii Elle Chante si Luke Moore, exploreaza, intr-o forma muzicala, modul in care inteligenta artificiala sau AI poate exclude persoanele cu dizabilitati, lucrand pe baza unei intelegeri generalizate a experientei umane. „Outlier II” implica o melodie generata de inteligenta artificiala care se generalizeaza in timp, pierzand treptat nuanta, iar in final fiind perturbata de o serie de improvizatii la intamplare.
Steinberg a luat in considerare accesibilitatea inca de la inceputul procesului de creatie si a produs partituri adaptate nevoilor fiecarui interpret.
„Este atat de rar in mediile artistice”, spune Chante, o vocalista cu sindrom Ehlers-Danlos hipermobil, o afectiune care ii afecteaza articulatiile. „In mod normal, situatia sta in felul urmator: „Avem chestia asta si vrem sa fie accesibila”. Aici, insa, problema se pune „Vrem sa fim accesibili si incercam sa cream aceasta piesa”. Si a contat extrem de mult”.
Astfel de proiecte creaza o muzica mai reprezentativa pentru amploarea experientei umane, conform lui Cat McGill, director de dezvoltare programe la Drake Music, o fundatie caritabila din sfera artelor, axata pe muzica, dizabilitati si tehnologie. Aceste proiecte „ne obliga sa lansam noi provocari pentru modul in care gandim cu privire la dizabilitati si neurodiversitate”, spune ea.
„Daca abordam o situatie pornind de la premiza ca fiecare individ isi poate aduce o contributie unica, in loc sa simtim ca trebuie sa ii reparam”, a adaugat McGill, „imbratisam diferentele ca o parte naturala a umanitatii”.
Sursa: https://www.nytimes.com/2022/11/03/arts/music/technology-disability-music.html
