În piesa Antigona a lui Sofocle, Creon, noul conducător al Tebei, decide că, ca o pedeapsă pentru rebeliunea lui Polynices, acesta nu va primi o înmormântare corespunzătoare, ci va rămâne neîngropat pe câmpul de luptă pentru a fi mâncat de animale.
Antigona, una dintre surorile lui Polynices, sfidează ordinele lui Creon și îi oferă fratelui ei un ritual funerar. Pentru Antigona, neefectuarea de ritualuri funerare pentru fratele ei a fost un act extrem de imoral, care ar fi atât de insuportabil sa nu fie facut, încât o face de fapt cu prețul propriei vieți.
Majoritatea dintre noi împărtășim sentimentul Antigonei că există ceva greșit din punct de vedere moral în ceea ce privește neefectuarea corectă a ritualurilor de inmormantare pentru cei decedati.
În timpul pandemiei actuale, mulți oameni au suferit că nu au putut să-și plângă în mod corespunzător pe cei decedati, deoarece multe înmormântări au fost interzise sau amânate.
Scopul acestui post nu este de a contesta politicile guvernamentale cu privire la înmormântări; acestea sunt justificate în mod rezonabil ca o politică pentru a evita răspândirea infecției. În schimb, doresc să ofer o explicație cu privire la motivul pentru care faptul ca nu se efectuează corect ritualurile de inmormantare pentru cei decedati este o greșeală morală.
Argumentul pe care doresc să îl evidentiez depinde de faptul ca noi simtim că datorăm ceva morților; prin urmare, după ce am arătat că teoriile morale dominante nu reușesc să explice în mod adecvat de ce datorăm ceva morților, ofer o teorie alternativă și scot în evidență implicațiile pentru moralitatea ritualurilor de doliu.
Nici perspectiva kantiană, nici altele nu pot explica plauzibil de ce datorăm ceva morților. Dintr-o perspectivă kantiană, raționalitatea este baza statutului moral și ființele raționale ar trebui întotdeauna tratate ca scopuri în ele însele și niciodată doar ca mijloace.
Cu toate acestea, nu este clar dacă morții își păstrează statutul de scopuri în sine. Răspunsul lui Immanuel Kant este că ar trebui să tratăm morții ca scopuri în sine, pentru că putem avea „relații cu suflete neîncorporate”. Prin urmare, argumentul lui Kant constă în ideea că moartea trupului nu este moartea supremă, o afirmație metafizică excentrică care este dificil de dovedit. Mai mult, atribuirea valorii morale unui cadavru pare incompatibilă cu ideea kantiană că valoarea morală emană din capacitatea de a fi autonom, lucru care unui cadavru ii lipsește cu siguranță.
Dintr-o perspectivă utilitară, datoria fata de morți poate fi justificată datorită utilității pe care o dă celor vii; prin urmare, greșeala morală a nerespectării morților constă în dezutilitatea pe care această lipsă de respect o poate provoca altora. De exemplu, când neo-naziștii vandalizează cimitirele evreiești, unii utilitariști susțin că acest lucru este greșit din punct de vedere moral, în principal pentru că provoacă suferință altora.
Cu toate acestea, se pare că există ceva greșit din punct de vedere moral în ceea ce privește faptul ca neo-naziștii vandalizează cimitirele evreiești, chiar dacă acești evrei morți nu mai au alte rude care să aibă grijă de mormintele lor.
Aș dori să sugerez că o explicație mai bună a motivului pentru care datorăm morților ritualuri de doliu si inmormantare se bazeaza pe o teorie morală relațională. Conform acestei teorii, cel mai înalt bun constă în relaționarea pozitivă cu ceilalți. A relaționa pozitiv înseamnă a acționa în moduri care onorează bunăvoința și identificarea cu ceilalți. A acționa cu bunăvoință presupune acționarea și sentimentul în moduri care onorează bunăstarea, obiectivele și excelența altor indivizi.
A ne identifica cu ceilalți înseamnă a acționa și a le percepe ca entități cu care avem comunitate, împărtășim obiective și ii percepem ca pe o continuare a propriilor noastre persoane. Prin urmare, ar trebui să acționăm în moduri care onorează bunăvoința și identificarea cu ceilalți.
Această teorie implică, de asemenea, că statutul moral este determinat de capacitatea de a efectua astfel de acțiuni. În special, nivelul capacității de a se angaja în relații comunale este ceea ce determină statutul moral al entităților. Această bază împarte entitățile în trei feluri: cele cu statut moral complet, cele cu statut moral parțial și cele fără statut moral.
Entitățile cu statut moral deplin sunt cele cu capacitatea de a fi subiect și obiect al unei relații comunitare: se pot identifica cu ceilalți, pot acționa în bunăvoință față de ceilalți și alții pot face același lucru față de ei.
Entitățile cu statut moral parțial sunt cele care nu pot fi subiect, dar pot face obiectul relațiilor comunale. Adică, alții se pot identifica, empatiza și acționa cu bunăvoință față de ei, dar ei nu pot face același lucru (de exemplu, cadavre umane).
Acele entități fără statut moral sunt cele cu care nu se poate comunica, mai degrabă sunt ca o piatră.
Cum explică această perspectivă importanța deplângerii corecte a morților? În virtutea faptului că au un statut moral parțial, cei vii au unele datorii pozitive și negative față de morți.
În mod pozitiv, ar trebui să tratăm morții cu bunăvoință și identificare. Aceasta înseamnă, cel puțin, ca un act de bunăvoință și identificare, efectuarea unui ritual pe care persoana s-ar aștepta în mod rezonabil să îl primească atunci când este decedat (cu excepția cazului în care aceasta pune o povară mare asupra celor vii).
Când ne plângem morții, efectuăm acte de bunăvoință în măsura în care ajutăm la îndeplinirea obiectivelor pe care le-au avut cândva. De asemenea, efectuăm un act de identificare pentru că nu creăm distanță, ci închidere, găsind modalități de a ne conecta cu alții semnificativi care nu mai sunt în viață.
În ceea ce privește îndatoririle negative, teoria implică faptul că, ca act de bunăvoință și identificare, nu ar trebui să le folosim corpul în moduri pe care nu le-ar accepta. De exemplu, desfășurarea ritualurilor funerare într-un mod pe care o persoană l-ar dezaproba (de exemplu, o înmormântare satanică pentru un catolic), deoarece acesta ar fi un act de rea-voință în măsura în care nu respectă obiectivele pe care le avea odinioară persoana moartă.
Această teorie este în concordanță cu diverse idei larg împărtășite. În primul rând, se potrivește cu intuițiile prin care morții au valoare morală; aceasta este o intuiție larg împărtășită, deoarece în majoritatea culturilor există ritualuri de doliu și considerăm că este lipsit de respect să le încălcăm.
În al doilea rând, se potrivește cu intuiția prin care nerespectarea cadavrelor nu se referă pur și simplu la greșeala morală comisă familiilor morților.
În al treilea rând, se potrivește cu intuițiile noastre prin care, deși cadavrele umane nu simt durere, există ceva în neregulă cu privire la consumul lor, profanarea corpurilor lor sau întreținerea de relații sexuale cu ei.
În cele din urmă, argumentul este suficient de general pentru a nu prescrie un ritual specific de doliu, dar în același timp pentru a recunoaște relevanța morală a ritualurilor de doliu.
Acest lucru face ca argumentul să fie atractiv, deoarece recunoaște simultan valoarea morală a ritualurilor și respectă libertatea de exprimare și conștiință.
In aceste vremuri pandemice, pline de interdictii si riscuri ideea acestei abordari filosofice asupra ritualului de inmormantare mi-a venit intamplator vizitand siteul FunerareNicolas.ro – transport funerar international si gandindu-ma la cei care poate au murit in tari straine si nu au putut beneficia un un ritual de inmormntare adecvat.
