Se termină ședința, se strânge cana de ceai, se închide ușa, și, pentru câteva secunde, încăperea rămâne cu ecoul unei povești care nu mai are martor. Tu ieși pe hol cu senzația aceea ciudată, de parcă ai lăsat o greutate pe fotoliu și ți-ai luat inima înapoi în piept. Iar psihologul rămâne, uneori, cu un caiet, alteori cu un laptop, și cu un ritual mic: două, trei rânduri, un semn discret, poate o dată.
Aici se naște întrebarea care, sincer, îi bântuie pe mulți, dar nu se spune mereu cu voce tare. Ce se întâmplă cu notițele după ce terapia se încheie, dispar, se păstrează, se arhivează într-un sertar pe veci? Și mai ales, cine are dreptul să le vadă?
Nu e un subiect romantic, dar e unul important, fiindcă notițele sunt despre viața ta, chiar dacă sunt scrise de mâna altcuiva. În plus, există și un amestec de imaginație și teamă: unii își închipuie un dosar gros, plin de confesiuni, ca într-un film prost, alții cred că psihologul notează tot, cuvânt cu cuvânt, și apoi le folosește la nu știu ce judecată cosmică. Realitatea e mai banală, dar tocmai banalitatea asta merită explicată, pe îndelete.
De ce există notițe, de fapt?
În terapie, memoria e bună, dar nu e o arhivă de stat. Psihologul lucrează cu oameni, iar oamenii vin cu o poveste care curge, se schimbă, se răzgândește, se întoarce pe dos. Notițele sunt o ancoră, nu o captură completă.
Mai simplu spus, ele ajută la continuitate și la responsabilitate. Dacă azi spui că anxietatea apare în metrou, iar peste trei săptămâni spui că apare și la birou, terapeutul are nevoie să țină firul. Nu ca să te prindă la colț, ci ca să nu vă rătăciți amândoi, ca într-o casă veche cu multe camere.
Notițele nu sunt jurnalul terapeutului
Un psiholog decent nu scrie ca într-un roman: „clientul a plâns când a zis X”. În majoritatea cazurilor, notițele sunt scurte, tehnice și, uneori, chiar criptice. Pot arăta ca niște repere: temă centrală, reacții, obiective, un plan de lucru, un risc de urmărit.
Și mai e ceva: nu toate notițele sunt la fel. Există însemnări care fac parte din dosarul profesional, adică acea parte „oficială” a muncii, și există însemnări personale, mai degrabă de lucru, pe care unii terapeuți le țin separat și le fac cât mai neutre. Diferența asta contează mult când vorbim despre acces și despre păstrare.
Unelte pentru continuitate și pentru a nu o lua de la zero
Terapia e, paradoxal, un proces lent care cere și un pic de ordine. Nu poți să te întorci în fiecare ședință la capitolul unu, ca și cum ai reseta totul. Notițele îi permit terapeutului să vadă evoluția și să observe lucruri pe care nici tu, nici el nu le-ați prins din prima.
Mai există și partea de siguranță profesională. Într-o lume reală, nu ideală, terapeuții au obligații etice și legale, iar documentarea e o formă de protecție pentru client și pentru profesionist. Nu e vorba de paranoia, ci de bun-simț instituțional.
Ce intră, concret, în „notițele” unui psiholog
Când spui „notițe”, îți imaginezi un caiet. Uneori chiar asta e. Dar, de cele mai multe ori, notițele sunt un ansamblu de materiale care pot arăta diferit, în funcție de tipul de serviciu psihologic, de stilul terapeutului și de context.
În psihoterapie, notițele sunt adesea mai puține decât crede lumea. Terapeutul nu are nevoie de stenograme, ci de o hartă. În evaluare psihologică, în schimb, apar probe, rezultate, scoruri, interpretări, formulare.
Însemnări de ședință
Însemnările de ședință sunt, de regulă, concise. Ele pot include tema principală, ce s-a lucrat, ce s-a observat, ce a funcționat, ce nu. Uneori includ și o formulare de tipul „plan pentru săptămâna viitoare”, ca să rămână clar ce v-ați propus.
Dacă ai o teamă că terapeutul notează detalii intime, nume, adrese, și alte amănunte sensibile, merită să știi că, în practică, asta e de obicei evitat. În logica protecției datelor, se păstrează doar ce e relevant. În rest, rămâne în relație, nu în dosar.
Probe, rezultate, rapoarte
Dacă ai trecut printr-o evaluare psihologică, acolo apar documente mai „tari”, în sensul că sunt formalizate. Există teste aplicate, răspunsuri, scoruri, interpretări, rapoarte. Acestea nu sunt simple amintiri, sunt materiale profesionale.
În multe situații, aceste date sunt considerate proprietatea profesională a psihologului sau a instituției care le-a obținut, tocmai pentru că sunt parte dintr-un proces de evaluare. Asta nu înseamnă că tu nu ai drepturi asupra informațiilor despre tine. Înseamnă că accesul se gestionează cu grijă, ca să nu fie folosite greșit sau scoase din context.
Înregistrări audio și video
Unii terapeuți înregistrează ședințe, mai ales în formare, supervizare sau în anumite tipuri de intervenții. Asta nu se face „pe furiș”, cel puțin nu legal și nu etic. Înregistrarea cere acord, iar acordul ar trebui discutat clar, fără ambiguități.
Dacă există astfel de înregistrări, ele intră în zona cea mai sensibilă a datelor. Sunt păstrate separat, cu măsuri de securitate, și de multe ori sunt distruse mai repede, tocmai pentru că riscul e mai mare. Dar durata exactă depinde de cadrul legal și de context.
Documente administrative
În paralel cu notițele clinice există și o lume banală, dar obligatorie: contract, consimțământ informat, facturi, programări, corespondență. Acestea nu spun mare lucru despre interiorul tău, dar tot sunt date personale. Și, da, și ele au termene de păstrare.
Aici intră și situațiile în care ai semnat că ai înțeles limitele confidențialității, cum se păstrează datele, pe ce perioadă, cum se pot distruge. De obicei, e hârtia pe care o citești în grabă, fiindcă vrei să ajungi la terapie, nu la birocrație. Dar fix acolo e răspunsul la multe neliniști.
Ce se întâmplă după ultima ședință
După ultima ședință, notițele nu se evaporă. Ele intră, cumva, într-o „viață de sertar” sau într-o viață de server, dar tot viață se cheamă. Terapeutul nu le ține ca suvenir, ci pentru că există obligații profesionale.
Unii psihologi fac o notă de încheiere, un rezumat scurt despre obiectivele atinse și despre stadiul în care s-a încheiat lucrul. Nu e obligatoriu în toate formele, dar e o practică bună, fiindcă dă coerență dosarului. Și, dacă te întorci după ani, poate fi utilă.
Păstrarea minimă, în România
În România, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 prevăd că probele psihologice aplicate, rezultatele acestora, însemnările și înregistrările se păstrează în condiții de siguranță o perioadă de cel puțin 10 ani de la încheierea relațiilor profesionale, dacă nu există o prevedere legală care să impună un termen mai mare. Formularea „cel puțin” e cheia, fiindcă lasă loc situațiilor speciale. Tot acolo se spune că, la expirarea termenului, aceste materiale se distrug în totalitate, potrivit prevederilor legale.
Asta înseamnă că, în mod normal, notițele nu sunt păstrate pe viață, dar nici nu sunt aruncate după o lună. Zece ani e un prag minim, gândit ca o plasă de siguranță. Dacă ai fost minor, dacă există obligații suplimentare ale unei instituții, dacă există litigii sau alte situații, termenul poate fi mai mare.
Confidențialitatea nu expiră
E ușor să încurci două lucruri: păstrarea notițelor și obligația de confidențialitate. Notițele au un termen de păstrare, dar confidențialitatea nu are un termen de expirare. Codul deontologic al profesiei de psiholog spune explicit că obligația de a respecta confidențialitatea nu este limitată în timp.
Cu alte cuvinte, chiar dacă ai încheiat terapia, psihologul nu capătă brusc dreptul să povestească despre tine. Nici la cafea, nici pe internet, nici „anonim” dacă te poate recunoaște cineva. Aici nu e loc de negociere, e un fundament.
Unde ajung, fizic, notițele
Într-un cabinet mic, clasic, notițele pe hârtie stau de obicei într-un dulap încuiat, într-o încăpere cu acces limitat. Într-un cabinet modern, pot fi fișiere digitale, într-un sistem securizat, cu parole și backup. Uneori e o combinație, fiindcă hârtia încă are obiceiul să nu moară.
Cine le păstrează? De regulă, psihologul sau instituția în care lucrează psihologul. Dacă mergi într-o clinică, clinica are propriile politici de arhivare și propriile responsabilități. Dacă mergi la un cabinet individual, responsabilitatea e, în mare parte, a psihologului.
Cine are voie să vadă notițele
Întrebarea asta e, de fapt, miezul. Pentru că nu te interesează doar dacă se păstrează, ci și dacă ajung la altcineva. Răspunsul de bază este simplu: nu, nu ajung la altcineva fără un motiv legitim și, de cele mai multe ori, fără acordul tău.
În practică, accesul e limitat. Un psiholog poate avea personal administrativ, un contabil, un asistent, dar acești oameni nu ar trebui să aibă acces la conținutul clinic, iar dacă au, trebuie să existe reguli și confidențialitate. În plus, există situații de supervizare, unde se discută cazuri, dar și acolo se lucrează cu anonimizare și cu acorduri.
Supervizarea și consultarea între colegi
În multe orientări terapeutice, supervizarea e aproape obligatorie, mai ales la început de drum. Asta înseamnă că terapeutul poate discuta cazul tău cu un supervizor, ca să își clarifice intervenția, să nu greșească, să nu se blocheze. Ideea e să fii ajutat mai bine, nu să fii expus.
Codul deontologic cere ca limitele confidențialității și posibilitatea consultării cu colegi să fie explicate în mod clar. În varianta corectă, numele tău nu apare, detaliile identificabile sunt reduse, iar discuția se poartă pe problemă, nu pe biografie. E un fel de a-ți purta povestea printr-o cameră de oglinzi, dar cu luminile stinse, ca să nu se distingă chipul.
Terți, instituții, solicitări
Există situații în care o instituție cere informații. Poate fi o instanță, o poliță de asigurare, o comisie, o școală, un angajator. În mod normal, psihologul nu ar trebui să ofere conținut fără consimțământul tău, iar dacă există o obligație legală, ar trebui să ofere strict ce e necesar.
Sunt și situații de risc, de exemplu un pericol iminent de vătămare, unde legea și etica permit sau cer intervenția. Dar nu vorbim despre curiozități, ci despre urgențe reale. Și chiar și atunci, se notează motivul dezvăluirii, nu se face spectacol.
Pot să îmi cer notițele?
Aici intrăm într-o zonă care pare simplă, dar se complică repede. Intuitiv, ai spune: „sunt despre mine, deci sunt ale mele”. În realitate, ai dreptul să ai acces la datele tale personale și la concluziile și rapoartele despre tine, dar forma în care le primești poate diferi.
În plus, există două planuri. Unul e planul etic și profesional, în care psihologul îți poate oferi un rezumat sau o scrisoare de încheiere, dacă asta te ajută. Celălalt e planul juridic, în care există drepturi de acces, rectificare și informare.
Dreptul de acces și limitele lui
În general, în Europa, există dreptul de acces la datele personale, iar datele de sănătate sunt considerate sensibile și protejate. Asta înseamnă că nu sunt tratate ca o adresă de e-mail, ci cu măsuri speciale. Dar dreptul de acces nu e un cuțit care taie tot, există și limite legate de drepturile și libertățile altor persoane.
Practic, dacă notițele conțin informații despre altcineva, psihologul poate fi nevoit să le redacteze sau să limiteze accesul, ca să protejeze acea persoană. Dacă sunt note de lucru care conțin interpretări crude, gândite doar pentru proces, unii profesioniști aleg să ofere mai degrabă un rezumat. Ideea e să primești informația relevantă fără să creezi un rău suplimentar.
Cum arată o cerere, în viața reală
O cerere de acces nu trebuie să fie dramatică. Poți spune simplu că dorești o copie a datelor despre tine, a rapoartelor, a fișei, a documentelor semnate. În mod normal, primești un răspuns într-un termen rezonabil, iar dacă e o situație complexă, poate dura mai mult.
Dacă te gândești să ceri notițele dintr-un impuls, poate după o ședință grea, îți spun ceva ca un om, nu ca un cod: întreabă-te ce vrei să obții. Uneori, ce ai nevoie nu e notița, ci o clarificare, o recapitulare, o înțelegere a procesului. Și asta se poate cere direct, fără hârtii.
Cum sunt păstrate notițele, ca să nu ajungă unde nu trebuie
Securitatea sună ca un cuvânt rece, dar e un gest de respect. Dacă ai vorbit despre rușine, despre traume, despre lucruri pe care nici nu le-ai scrie într-un jurnal, e normal să te intereseze dacă acel conținut stă într-un sertar cu cheie sau într-un laptop lăsat deschis. Un psiholog serios se gândește la asta.
Codul deontologic spune clar că psihologii au datoria să stocheze, să gestioneze și să arhiveze în condiții de siguranță datele, indiferent de suport. Asta include și măsuri tehnice, și măsuri organizatorice. Cu alte cuvinte, nu ajunge o parolă simplă, e nevoie de o disciplină.
Hârtia are riscurile ei
Hârtia pare sigură fiindcă nu e online. Dar hârtia arde, se udă, se uită pe o masă, se pierde la mutare. De aceea, dulapurile încuiate și accesul limitat nu sunt mofturi, sunt condiții minime.
În plus, hârtia poate fi copiată ușor. Un telefon, o poză, și gata. De aceea, un cabinet care respectă confidențialitatea are reguli simple: dosarele nu sunt lăsate la vedere, nu sunt plimbate prin spații comune, nu sunt aruncate la coș fără distrugere.
Digitalul nu e rău, dar cere grijă
Fișierele digitale pot fi protejate bine, uneori chiar mai bine decât hârtia. Dar protecția cere parole puternice, criptare, backup, acces diferențiat. Mai ales când există servicii online, e important ca psihologul să explice ce platforme folosește și ce riscuri există.
În terapia online, de exemplu, discuția despre confidențialitate ar trebui să includă și limitele mediului electronic. Nu pentru a speria pe cineva, ci ca să existe o înțelegere matură. Viața modernă are multe beneficii, dar și multe uși care se pot deschide fără să vrei.
Când și cum se distrug notițele
Aici mulți respiră ușurați: există un capăt. În cadrul românesc, acel capăt minim e legat de termenul de păstrare de cel puțin 10 ani de la încheierea relației profesionale, pentru probe, rezultate, însemnări și înregistrări. După acest termen, regula e distrugerea completă, potrivit prevederilor legale.
Distrugerea nu înseamnă „arunc la gunoi și gata”. O distrugere corectă înseamnă tocător de documente pentru hârtie, ștergere sigură pentru fișiere, distrugerea suporturilor de stocare când e cazul. Dacă aici simți că intrăm în tehnicalități, ai dreptate, dar tocmai tehnicalitățile fac diferența dintre un secret păstrat și unul scăpat din greșeală.
De ce nu se distrug imediat
Unii clienți ar prefera ca notițele să dispară a doua zi, ca o urmă ștearsă pe nisip. Dar terapia are consecințe și după ultima ședință. Poate vrei să revii, poate ai nevoie de o recomandare, poate se schimbă ceva și vrei să înțelegi de unde ai plecat.
Mai există și situații neplăcute, cum ar fi o dispută contractuală sau o anchetă profesională, unde documentarea devine relevantă. Asta nu înseamnă că psihologul te suspectează, ci că profesia funcționează într-un cadru în care trebuie să poată demonstra ce a făcut. E o formă de responsabilitate, chiar dacă sună rece.
Ce se întâmplă dacă psihologul se pensionează sau închide cabinetul
Viața nu întreabă mereu, și uneori un cabinet se închide. Psihologul se pensionează, se mută, își suspendă dreptul de practică, sau pur și simplu renunță. Codul deontologic spune că în astfel de situații psihologul va respecta prevederile legale privind păstrarea și distrugerea datelor.
În practică, asta ar trebui să însemne că există un plan: unde sunt arhivate dosarele, cine le gestionează, cum pot fi contactate persoanele, dacă e nevoie de o copie sau de o confirmare. Nu e mereu o poveste perfectă, dar standardul profesional cere să nu fie abandonate la întâmplare.
Mituri care apar inevitabil
Există mituri care se lipesc de psihologie cum se lipesc praful și poveștile de mobilierul vechi. Unele vin din filme, altele din rușine, altele din faptul că oamenii nu întreabă, iar lipsa întrebării se umple cu imaginație. Și imaginația, când e speriată, e un scenarist cam rău.
„Psihologul notează tot”
Nu, în mod normal nu notează tot. Ar fi inutil și, sincer, imposibil. Terapeutul ascultă, observă, filtrează, și notează doar ce e relevant pentru proces.
În plus, notițele sunt deseori atât de scurte încât, peste ani, nici tu, nici el nu le-ați putea transforma în poveste completă fără context. Ele sunt ca niște semne pe marginea unei cărți: îți amintesc de un capitol, nu îți rescriu romanul.
„Notițele pot fi folosite împotriva mea”
E o teamă reală, și nu o ridiculizez. Dar, în mod obișnuit, cadrul profesional e făcut tocmai ca să prevină asta. Confidențialitatea e regula, iar dezvăluirea fără acord e interzisă, cu excepțiile prevăzute de lege.
Mai există și ideea că psihologul ar putea să le dea cuiva din familie. Nu, nu așa funcționează. Dacă ai peste 18 ani și ești competent să îți dai consimțământul, tu controlezi, în mare, ce se transmite și cui.
„Notițele sunt ale mele, deci le iau acasă”
Sună corect la nivel de instinct, dar nu se traduce așa în practică. Dosarul profesional, cu probe, rezultate și însemnări, e păstrat de psiholog sau de instituție, pentru că există obligații de arhivare și de siguranță. Tu ai dreptul la informațiile despre tine și la concluzii, dar nu întotdeauna la predarea întregului dosar, fizic.
Uneori, cea mai bună soluție e un rezumat, o scrisoare, o copie a documentelor relevante. Dacă ai nevoie de ele pentru alt specialist, se poate face un transfer cu consimțământ. Dacă ai nevoie pentru tine, se poate discuta, fără să fie un război.
Ce poți întreba, ca să nu rămâi cu neliniști
Mulți oameni evită întrebările „administrative” fiindcă li se par nepoliticoase. De parcă ai strica atmosfera. Dar terapia nu e o magie în afara lumii, e o relație profesională, și e sănătos să știi cum sunt gestionate datele tale.
Poți întreba, simplu, cum sunt păstrate notițele, pe ce perioadă, cine are acces, dacă există înregistrări, cum se distrug. De multe ori, răspunsul vine natural, fără defensivă. Iar dacă răspunsul e evaziv, prea grăbit sau iritat, asta e, în sine, o informație.
Uneori, terapeuții au deja o pagină de informare despre confidențialitate și protecția datelor, tocmai ca să nu fie nevoie să repete aceleași lucruri de o sută de ori. Dacă vrei să vezi un exemplu de astfel de prezentare, poți arunca o privire și la https://www.psihoplan.ro, ca să îți faci o idee despre cum poate fi explicat, pe înțeles, un subiect care altfel pare rigid.
Situații speciale în care notițele capătă altă greutate
În cabinet, terapia pare o relație între doi oameni și atât. Dar uneori există o a treia prezență, invizibilă, un contract, o instituție, o cerință legală, un program. În acele cazuri, notițele nu devin mai puțin confidențiale, dar devin mai atent administrate.
Merită spus din start că psihoterapia nu e totuna cu evaluarea psihologică. În evaluare, produsul final e adesea un raport, iar raportul poate fi destinat unei instituții, cu acordul persoanei evaluate sau în condițiile legii. În psihoterapie, produsul final e schimbarea din viața ta, iar hârtia e secundară.
Când terapia e plătită prin angajator, program sau asigurare
În unele companii sau programe de sprijin, terapia e finanțată de un terț. Aici apare întrebarea: „raportează psihologul ceva despre mine?”. În varianta corectă, se raportează doar lucruri administrative, de tipul număr de ședințe, prezență, facturare, nu conținutul.
Totuși, unele sisteme cer un diagnostic sau o justificare. Asta nu înseamnă că notițele ajung pe biroul managerului, dar înseamnă că anumite date pot fi trecute în documente care circulă în sistemul respectiv. E un motiv bun să întrebi, fără rușine, ce se transmite și cui.
Dacă simți că ți se cere prea mult, un psiholog bun îți va explica alternativele. Uneori se poate lucra cu formulări generale, alteori se poate refuza implicarea într-un sistem care cere detalii nejustificate. Nu e totul negociabil, dar multe lucruri se pot regla, dacă le pui pe masă.
Terapia de cuplu și familie
În terapia de cuplu, notițele devin un teren mai delicat, fiindcă nu mai există „povestea mea” și „povestea ta”, ci un amestec. De obicei, terapeutul stabilește de la început cine e clientul, cuplul ca unitate sau fiecare individ în parte. În funcție de asta, se clarifică și accesul la date.
Apare și scena clasică: unul dintre parteneri cere să vadă notițele, celălalt se opune. Psihologul nu ar trebui să dea curs unei cereri unilaterale, fără o clarificare prealabilă. În plus, notițele sunt scrise ca instrument de lucru, nu ca dovadă într-un conflict.
În familie, mai ales când sunt copii, se adaugă și mai multe straturi. Uneori părinții vor să știe „tot ce s-a spus”. Dar terapia, ca să fie sigură, are nevoie de un spațiu în care copilul să poată vorbi fără frică. De aceea, regulile de confidențialitate se discută și se negociază cu grijă.
Terapia cu minori
Când clientul e minor, părinții au, firesc, un rol și drepturi. Dar drepturile părinților nu sunt identice cu dreptul de a citi fiecare notiță. Un psiholog echilibrat găsește o cale: informează părinții despre direcția generală, despre siguranță, despre plan, dar protejează detaliile intime ale copilului.
În unele situații, mai ales când există conflict între părinți, notițele pot fi cerute ca muniție. Aici terapeutul trebuie să fie foarte atent și, uneori, să refuze să transforme terapia în instrument de luptă. Nu e o poziție comodă, dar e o poziție etică.
Mai există și situația în care adolescentul cere confidențialitate față de părinte. În mod realist, terapeutul nu poate promite o confidențialitate absolută, fiindcă există obligații legate de siguranță. Dar poate promite că nu va divulga gratuit, și că va discuta cu adolescentul înainte de a comunica ceva important.
Terapia de grup
În terapia de grup, notițele pot conține informații despre mai multe persoane, iar asta complică accesul. Dacă unul dintre participanți cere o copie, apar imediat drepturile celorlalți. De aceea, în grup se lucrează de obicei cu note și mai generale, tocmai ca să se reducă riscul identificării.
În grup, confidențialitatea e și mai mult o convenție socială, nu doar o obligație a terapeutului. Terapeutul e legat profesional, dar participanții nu sunt „profesioniști”, sunt oameni. De aceea, regulile de grup sunt importante, chiar dacă par formale la început.
Când apare o instanță sau o anchetă
Uneori, notițele sunt cerute de instanță, într-un proces civil, penal, de familie, sau într-un context de protecție. E un scenariu rar, dar nu e imposibil. În astfel de situații, psihologul nu decide după bunul plac, ci în funcție de lege și de limitele confidențialității.
De multe ori, se solicită rapoarte sau confirmări, nu notițe brute. Psihologul poate fi obligat să comunice anumite informații, dar principiul rămâne același: se oferă strict ce e necesar. Și, ideal, clientul e informat despre asta, cu excepția situațiilor în care legea interzice notificarea.
Dacă ajungi într-un astfel de context, e util să vorbești și cu un avocat, nu doar cu terapeutul. Nu ca să transformi terapia într-un proces, ci ca să înțelegi ce se cere, ce e permis și ce nu. Când intră instituțiile în scenă, e bine să ai și tu un ghid.
Când îți schimbi terapeutul
Un alt moment în care notițele devin „active” e când schimbi terapeutul. Uneori, schimbarea e blândă, alteori e bruscă, din oboseală, din nemulțumire, din viață. În varianta sănătoasă, terapeutul vechi poate oferi un rezumat profesional către terapeutul nou, cu consimțământul tău.
Foarte rar e nevoie să fie trimise note detaliate. De cele mai multe ori, noul terapeut are nevoie de o hartă: obiective, temele mari, ce a funcționat, ce a fost sensibil, ce riscuri există. Și, sincer, tu însuți poți spune multe din asta, dacă ai un pic de timp să îți așezi gândurile.
Ce se întâmplă dacă există o breșă de securitate
E un subiect pe care nimeni nu vrea să îl deschidă, dar e onest să existe în peisaj. Dacă se pierde un laptop, dacă se fură un telefon, dacă o platformă online are o problemă, există riscul unei breșe. În astfel de situații, un profesionist are obligația să reacționeze: să limiteze paguba, să documenteze, să notifice unde e cazul.
Pentru tine, ca client, contează două lucruri simple: dacă psihologul are măsuri reale de protecție și dacă își asumă responsabilitatea când se întâmplă ceva. Nu există siguranță absolută, dar există diferența dintre neglijență și grijă. Și, de multe ori, o simți din modul în care ți se vorbește despre asta, fără panică, dar și fără minimizare.
O observație personală, care nu e din manual
Aud des oameni care se tem de notițe mai mult decât de terapie. Paradoxal, se simt în siguranță să spună lucruri, dar nu se simt în siguranță să existe vreo urmă. Și e de înțeles, trăim într-o epocă în care datele circulă, iar oamenii au fost trădați de confidențe în moduri mărunte și mari.
Dar notițele, în varianta lor profesională, nu sunt o colecție de secrete. Sunt un instrument. Uneori sunt atât de seci încât te-ar dezamăgi, dacă ai citi: două concepte, un obiectiv, o frază despre somn, o notă despre un declanșator.
Totuși, există și o dimensiune simbolică. Faptul că cineva a scris ceva despre tine poate părea ca o pecete. Dar, dacă stai și te uiți mai atent, pecetea adevărată nu e în caietul psihologului, e în felul în care ai învățat să te porți cu tine după ce ai ieșit pe ușă.
Ce rămâne, după ce hârtia se închide
Când terapia se încheie, notițele intră într-un regim de păstrare, apoi, la termen, într-un regim de distrugere. Asta e partea administrativă, rece și necesară. Partea caldă e că terapia, dacă a mers, nu rămâne în notițe, rămâne în reflexele tale noi.
Dacă vrei o imagine, și nu știu dacă e cea mai exactă, dar mie îmi place: notițele sunt ca etichetele de pe borcanele dintr-o cămară. Ele te ajută să știi ce e acolo, dar nu sunt nici gustul, nici mirosul, nici mâncarea în sine. Iar când timpul trece și borcanul nu mai e necesar, eticheta dispare, dar gustul bun, dacă l-ai învățat, îl cari cu tine fără să îl mai notezi.
